Prima femeie care a primit premiul Pulitzer ("The Age of Innocence", 1920) şi printre cei dintâi specialişti recunoscuţi în arhitectura de peisaj şi decoraţiuni interioare, Edith Wharton învaţă la şcoala lui Henry James o scriitură fină ca o tăietură de bisturiu. Peisajul New Yorkului antebelic şi al Franţei interbelice recompun lumea elegantă a celor două continente aflată în curgerea unei autentice istorii.
În plenitudinea vieţii ("The Fulness of Life", din volumul "The Collected Short Stories of Edith Wharton", 1893 ) este o nuvelă fantastică (mai degrabă o parabolă) încadrată eternei teme a dragostei, prin care scriitoarea dovedeşte fascinaţia mereu vie a Pietrei de Magnesia. Polemica ei virtuală cu Flaubert rămâne în stadiul de proiect, fiind transparente mina ludică şi predispoziţia spre reverie.
O femeie fără nume, deci oricare, se sinucide înghiţind o otravă, căci nu mai suporta scârţâitul pe care-l făceau cizmele soţului ei (v-am avertizat de bovarism) şi ajunge într-un fel de rai New Age. Intenţia autoarei se conturează din ce în ce mai clar, proiectată într-un dincolo al imediatului narativ. Dumnezeu este aici Spiritul Vieţii, o voce eterată fără chip. Edenul lui Wharton e foarte terestru, ca-ntr-un film clasic de Hollywood, marcat de locuri comune, construite din fraze ample, exagerat retorice prin aglomerarea de epitete decorative. Iată, de exemplu, tabloul raiului (?), după această moarte lipsită de durere:
"(…)she distinguished the outlines of a landscape, at first swimming in the opaline uncertainty of Shelley's vaporous creations, then gradually resolved into distincter shape -- the vast unrolling of a sunlit plain, aerial forms of mountains, and presently the silver crescent of a river in the valley, and a blue stencilling of trees along its curve -- something suggestive in its ineffable hue of an azure background of Leonardo's, strange, enchanting, mysterious, leading on the eye and the imagination into regions of fabulous delight. As she gazed, her heart beat with a soft and rapturous surprise; so exquisite a promise she read in the summons of that hyaline distance."
Un eclectism forţat, construit prin referirile directe la stilul lui Shelley sau Leonardo e menit să contureze psihologia eroinei, o intelectuală resemnată, profund interiorizată, care suferea teribil din cauza unui soţ blazat. Femeia nu mai putuse suporta mediocritatea unui ins care nu citise altceva în viaţa sa decât romane de călătorie şi reclame sportive şi care se arăta lipsit de orice sensibilitate ori profunzime intelectuală şi-şi pusese capăt zilelor. Scârţâitul cizmelor şi trântitul uşilor sunt simbolul grosolăniei lui nonşalante.
Autoarea nu e interesată să dezvolte detalii, ci pune pe tapet doar acuta criză de comunicare şi căsnicia devenită un prizonierat continuu. Astfel, pentru a marca antiteza dintre intelectualitatea şi sensibilitatea femeii la tot ceea ce e frumos şi platitudinea soţului ei, face abuz de referinţe culturale: Dante, Shakespeare, Bellini, Redermeer, Boccaccio, Biserica Or San Michele din Florenţa. Inconsecvenţa aparentă a stilului vine, cred, din concentrarea epică a textului. Eroinei îi revin în memorie, printr-un abundent flux al conştiinţei, amintiri refulate timp de o viaţă, mărunte detalii în aparenţă, dar creatoare de puternice emoţii, toată bogăţia unei febrile vieţi interioare care pierise nedescoperită.
"The church was silent, but for the wail of the priest and the occasional scraping of a chair against the floor, and as I sat there, bathed in that light, absorbed in rapt contemplation of the marble miracle which rose before me, cunningly wrought as a casket of ivory and enriched with jewel-like incrustations and tarnished gleams of gold, I felt myself borne onward along a mighty current, whose source seemed to be in the very beginning of things, and whose tremendous waters gathered as they went all the mingled streams of human passion and endeavor. Life in all its varied manifestations of beauty and strangeness seemed weaving a rhythmical dance around me as I moved, and wherever the spirit of man had passed I knew that my foot had once been familiar."
Acum intervine Spiritul Vieţii, care-i oferă drept recompensă vieţii ei frustrate posibilitatea de a-şi întâlni în paradisul acela de nestemate perechea ideală, omul alături de care ar fi fost cunoscut adevărata dragoste, atingând astfel plenitudinea vieţii. Într-adevăr, comunicarea dintre cei doi este empatică, deşi dialogul îmi pare forţat, artficial:
"Then you, too, have looked for me?"
"All my life."
"How wonderful! And did you never, never find anyone in the other world who understood you?"
"Not wholly -- not as you and I understand each other."
"Then you feel it, too? Oh, I am happy," she sighed.
Poate că tocmai această inautencitate a iubirii mult-visate este vânată de autoare, căci îşi va pune eroina într-o situaţie paradoxală: se gândeşte brusc la soţul rămas singur şi îşi dă seama că acesta nu va cunoaşte niciodată plenitudinea vieţii, căci trăia în iluzia că ea fusese pentru el acea plenitudine. Îi vede suferinţa singurătăţii şi neputinţa lui, dezamăgirea când va veni în paradis şi nu o va găsi, apoi aşteptarea şi nefericirea lui veşnică. Finalul este impresionant, surprinzător: femeia refuză să plece împreună cu “perechea ideală” în sălaşurile cele veşnice (se pare că locul unde se aflau era un fel de entrance hall) şi înţelege că împlinirea dragostei este tocmai fericirea omului de lângă ea pentru care ea era totul şi cu care se obişnuise aşa de mult încât îi lipsea:
"Yes; but will it be so with my husband's soul also?"
"No," answered the Spirit of Life, "for your husband imagined that he had found his soul's mate on earth in you; and for such delusions eternity itself contains no cure."
She gave a little cry. Was it of disappointment or triumph?
"Then -- then what will happen to him when he comes here?"
"That I cannot tell you. Some field of activity and happiness he will doubtless find, in due measure to his capacity for being active and happy."
She interrupted, almost angrily: "He will never be happy without me."
"Do not be too sure of that," said the Spirit.
She took no notice of this, and the Spirit continued: "He will not understand you here any better than he did on earth."
"No matter," she said; "I shall be the only sufferer, for he always thought that he understood me."
"His boots will creak just as much as ever --"
"No matter."
"And he will slam the door --"
"Very likely."
"And continue to read railway novels --"
She interposed, impatiently: "Many men do worse than that."
"But you said just now," said the Spirit, "that you did not love him."
"True," she answered, simply; "but don't you understand that I shouldn't feel at home without him? It is all very well for a week or two -- but for eternity! After all, I never minded the creaking of his boots, except when my head ached, and I don't suppose it will ache here; and he was always so sorry when he had slammed the door, only he never could remember not to. Besides, no one else would know how to look after him, he is so helpless. His inkstand would never be filled, and he would always be out of stamps and visiting-cards. He would never remember to have his umbrella re-covered, or to ask the price of anything before he bought it. Why, he wouldn't even know what novels to read. I always had to choose the kind he liked, with a murder or a forgery and a successful detective."